Muzica lui Modyan

Modyan, dintr-o săritură în apele de diamant, a creat înţelesul adânc al naturii muzicale, iar din sunete (acestea sunt rotunde în vizibilitate şi spiralate în labirintul străfundurilor; de asemenea, ele sunt conţinătoare de spaţiu şi timp deopotrivă, ca o portocală a cărei coajă se desfăşoară la infinit, devenind trena solară a miresei Cosmosului) a creat planetele, ele însele fiind note muzicale ce la fiecare desluşire pot face să apară alte şi alte lumi reale şi ireale, adânci şi înalte, visatorice (precum saltul cămilei de zăpadă în oceanul nesfârşit) sau neclintite şi deloc înşelătoare (ca ultima oglindă aşezată pe ultimul strat de pământ). Însă, când muzica a atins pereţii atemporalităţii, un alt Cântec, identic, se-auzea parcă dinainte de Început-de-Timp, iar Modyan şi-a dat seama că nu făcea decât să „oglindească” ceea-ce-fusese-deja-creat, nu fără o balanţă a originalităţii, desigur, dar fără pecetea primordialităţii asupra idiomului muzicii. Aşa că doar Dumnezeu era în stăpânirea miraculosului început-în-toate şi nimic nu era cu putinţă să apară fără să fi fost deja. Astfel că Modyan, între sensul „sensibil” şi cel „inteligibil”, a creat primul cover, folosindu-şi totuşi libertatea de-a reînnoi compoziţia primordială prin renunţarea la singurul vers din Uni-vers şi înlocuirea lui cu sfericitatea plină de rost şi înţelegere a sunetului muzical instrumental.